Format 11×20 cm
cartonata
192 pagini

„Eutanasia va fi un instrument esențial al societății noastre viitoare”, scria socialistul Jacques Attali (director al Băncii Centrale Europene și consilier privat al lui ­Mitterand, în volumul colectiv Viitorul vieții, Ed. Seghers, Paris, 1991). „[…]din clipa în care a fost depășită vîrsta de 60-65 de ani, omul trăiește mult prea îndelungat fără a produce și costă foarte scump societatea […]. Într-adevăr, din punctul de vedere al societății, este mult mai preferabil ca mașina umană să se oprească brutal decît să se deterioreze progresiv. […] Logica socialistă este libertatea și libertatea fundamentală este sinuciderea. În consecință, dreptul la sinucidere, directă sau indirectă, este o valoare absolută în acest tip de societate”, conchide cinicul politician-profet.

Cum ar arăta lumea dacă un astfel de scenariu ar deveni realitate? Diavolul este politic corect constituie o proiecție în viitor a unor legi, proiecte de legi sau afirmații ale unor politicieni și formatori de opinie despre ceea ce ar dori ei să fie lumea. Falsele „valori” ale lumii moderne, precum avortul, distrugerea familiei nucleare, promovarea homosexualității, reducerea populației – toate pe fondul unui ateism agresiv – își arată adevărata lor față într-un roman plin de cruzime și candoare, care se citește mai ușor decît ai privi un film.

COMANDA

Ce-i drept, trăiesc odată cu fiecare apariţie editorială a părintelui Baştovoi sentimentul ultimilor ani ai perioadei comuniste, atunci când cartea „bună” subzista în clandestinitate. Acum, deşi se găseşte pe rafturile librăriilor ce încă îşi respectă cititorul, semnătura lui Savatie Baştovoi ţine de un underground cu greu justificabil. În ţara deplinei libertăţi, probabil încă sub imperiul unor reflexe ce nu mai au cum să dispară, o parte a publicului consimte a se bucura tacit în faţa tonului dur al părintelui, ce nu lasă loc de interpretări injuste.

Deşi aceste rânduri nu vor să echivaleze printre altele portretul tânărului autor, voi reaminti că însăşi figura lui Savatie Baştovoi pare a fi desprinsă din marile romane ale literaturii ruse. Născut în 1972 la Chişinău – iată motivul pentru care îi putem îngădui prezenţa în paginile „literaturbahnului” -, Ştefan Baştovoi se remarcă printr-un prim ciclu de versuri de sine stătător, „Un diazepam pentru Dumnezeu”, ciclu rezultat în urma unor experienţe de viaţă tulburătoare, ce au inclus, printre altele, şi o internare la Socola, Iaşi. Depăşind criza existenţială şi înclinaţiile către un ateism militant, la curent cu tendinţele fracturiste ale tinerilor poeţi români, el însuşi începe să penduleze între două posturi cărora le găseşte solide puncte de legătură. Astfel, va rămâne apropiat de literatură, dar va îmbrăca şi haina monahală, preţuind în mod cert libertatea totală pe care cele abia amintite i le puteau oferi. Important, Savatie Baştovoi nu este un scriitor oarecare: volumele sale de versuri sunt preţuite la valoarea justă, numele său fiind poate mai greu recuperat în România. Totuşi, găsesc de cuviinţă a aminti faptul că scriitorul Baştovoi se află la loc de cinste, fie într-o istorie importantă a lui Mihai Cimpoi, fie în încercarea cărtăresciană de a defini „postmodernismul românesc”. Mai mult, lucru demn de apreciat, se bucură de însăşi preţuirea confraţilor scriitori, adunând în dreptul său câteva premii importante pentru cărţile publicate. Cu titlu de obligativitate este romanul parabolă „Iepurii nu mor”, apărut la Editura Polirom, roman ce l-a situat pe primele locuri în cadrul Târgului Internaţional de Carte Gaudeamus, în 2007. Şi 2008 este un an al succesului literar, scriitorul obţinând premii din partea Consiliului Europei pentru romanul „Nebunul” şi pentru volumul de eseuri „Când pietrele vorbesc – Biserica faţă în faţă cu propria imagine”. Personal, preţuiesc distincţia venită în 2007 din partea Uniunii Scriitorilor din Moldova, pentru eseul „Ortodoxia pentru postmodernişti”.

Desigur, multe ar putea fi adăugate la activitatea literară intensă a lui Savatie Baştovoi, însă şi mai importantă rămâne lupta deschisă a acestuia cu ipocrizia oamenilor, inclusiv cu cea a unora dintre clerici. Prezenţă permanentă pe bloguri, catalizator al unor discuţii vii, referitoare la nevoia revenirii fără oprelişte înspre tradiţia adevărată a Bisericii primare, mergând până la a transmite şi răspunsuri „în timp real” ori pe forumuri, ieromonahul Savatie ţine să ofere mirenilor (şi nu numai !) adevărata faţă a unei lumi aflată (în ultimul timp) într-o continuă agonie, sub directa influenţă a unui materialism ciudat, un hibrid rezultat din eforturile unor feţe ce abia se întrevăd.

Revenind la ultima apariţie – „Audienţă la un demon mut”, Editura Cathisma -, deşi suntem atenţionaţi asupra faptului că „orice asemănare cu persoane, locuri şi întâmplări reale este pur întâmplătoare”, constatăm că scriitorul îşi autosubminează voit afirmaţia odată cu subtitlul ales: „roman istorico – fantastic despre soarta bisericii în vremurile de pe urmă”, aruncându-ne astfel într-un joc al tuturor posibilităţilor. Fără a-i dori imperativ o încadrare în rândul scrierilor postmoderne, romanul aglutinează două registre diferite: unul aparţine scriitorului, care prin varii artificii îşi însufleţeşte un personaj viabil, în timp ce al doilea registru pare a rămâne în sfera acelui ton ultimativ şi tranşant cu care părintele Savatie ne-a obişnuit. „Audienţă la un demon mut” nu este, aşa cum ne-am fi aşteptat, un roman alegoric; deşi suntem aruncaţi în vâltoarea timpurilor din postura unor cititori interesaţi de Adevăr, avem privilegiul de a ni se descoperi secrete de neimaginat. La rigoare, e romanul unei conştiinţe: Victor Rotaru (în calitate de reprezentant al Moldovei) este în 1987 învitat la Kremlin, loc unde se hotărăşte în secret o nouă strategie, impusă de realităţile sociale ale momentului (Perestroika). Conducătorii înţeleg că doar un pact cu Biserica i-ar mai putea menţine în ordinea lucrurilor de ei gândită, drept pentru care vor începe să afişeze o deschidere faţă de „popime”: „Totul trebuie să lase impresia de libertate şi renaştere religioasă. Orice presiune asupra Bisericii este interzisă. Acesta este un ordin !” Victor Rotaru gustă de-a lungul romanului şi sarea şi dulceaţa vieţii: dintr-un tânăr profesor de fizică, proaspăt absolvent al Şcolii Superioare de Partid din Moscova, va cunoaşte postura de parlamentar din partea Frontului Popular, pentru ca ulterior, odată cu apropierea reală (în duh) de tainele bisericii, să devină un simplu şomer, tinzând către marea libertate interioară.

Romanul este complex iar aparenta „dezordine cronologică” îşi are motivaţii dintre cele mai fine. Importantă este în final incursiunea în tarele unei umanităţi ce pare a avea drept scop final alungarea lui Dumnezeu. Victor Rotaru este unul dintre puţinii care înţeleg realitatea crudă a unei lumi eşuate. Prin vocea lui, autorul reiterează o problematică diversă, mărturisindu-şi grija în faţa unor piedici reale: o bună parte a slujitorilor bisericii sunt înscrişi în diferite loje masonice, îndepărtându-se astfel de singurul Adevăr al Cuvântului dintâi. Deranjat de false învinuiri, Victor Rotaru pare a nu accepta „realitatea” holocaustului şi nu pare deloc încântat în faţa presiunilor pe care evreii le-au făcut de-a lungul istoriei asupra creştinilor; mai mult, pe firul propriilor argumente, ajunge să fie convins de faptul că evreii şi-au mistificat propria istorie şi, în acelaşi timp, sunt primii vinovaţi pentru prigoana creştinilor: „Într-o lucrare interzisă, scrisă la 1910, pe când evreii încă nu aveau în stăpânire toată lumea, profesorul Nicolae Paulescu, descoperitorul de fapt al insulinei, un geniu cenzurat de istoria politic corectă a masonilor, aducea documente din arhivele pariziene şi din alte state francofone despre faptul că evreii recurgeau la cumpărarea şi distrugerea documentelor care îi incriminau”; „În mintea lui Victor încolţi o idee grozavă. Brusc, el se întrebă dacă nu cumva a fost posibil ca, aşa cum în spatele persecuţiilor anticreştine purtate de comunişti au stat evreii, şi persecuţiile din Imperiul Roman să fi fost orchestrate de evrei”. Întregul roman este unul polemic. Părintele Savatie Baştovoi îşi lasă personajul să îşi manifeste neîncrederea nu doar în legătură cu masoneria ori evreii. Printre altele, amintim ciudatul statut al Consiliului Mondial al Bisericilor, activitatea Sfântului Sinod cu privire la cenzurarea unora din cărţile de cult considerate antisemite, scoaterea icoanelor din şcoli ori actul „Nostra Aetate”, elaborat cu prilejul Conciliului II de la Vatican. Acelaşi Victor Rotaru este oripilat şi de unele decizii ale marilor ierarhi ai Ortodoxiei, înstrăinaţi de Dumnezeu. Totuşi, în mod evident, nu sunt explicit formulate reproşuri colective; autorul este cu mult mai interesat de experierea Trinităţii de către fiecare suflet ce îi populează romanul şi care trebuie să îşi întâlnească izbăvirea. Interesante şi contrastante sunt figurile celor doi prelaţi, a părintelui Mitrofan – cel bine plăcut lui Dumnezeu, şi a părintelui „K” – aflat la antipod, cel ce simte o bucurie reală în faţa maselor subjugate. Multe din episoadele cărţii par a fi decupate din realitate: „crimele” fictive de la Mănăstirea Crucea Scrisă aduc aminte de nefericitul incident de la Tanacu, toate acestea fiind subsumate unei logici anunţate încă de la început, atunci când, de la nivel central s-a gândit o subminare a Bisericii din chiar interiorul ei. Interesantă este şi scrisoarea din 1922 (găsită de Victor Rotaru pe net), trimisă de către Lenin lui Molotov, scrisoare în care este argumentată nevoia imperioasă de a confisca toate bunurile materiale ale mănăstirilor şi de a „rezolva” problema rebelilor. Nu vom insista asupra deosebitului martiriu a preoţilor ortodocşi (fie el consumat în noua U.R.S.S. ori România) şi nici asupra sacrificiului celor ce au aparţinut celorlalte confesiuni.

Romanul are în mijloc capitolul „Izgonirea demonului mut”. Aici, scriitorul ne împărtăşeşte prin intermediul personajelor, dar şi al parabolei biblice, nevoia de a-şi afirma permanent Crezul. Aflăm cum „tânărul acela stăpânit de demon a crescut în casa tatălui său, a fost îngrijit şi înconjurat cu dragoste, dar el nu-şi putea mărturisi dragostea şi mulţumirea pe care o purta tatălui său. […] Faţă de o astfel de iubire nu a putut rămâne nepăsător Hristos, care este iubirea însăşi. El a poruncit cu putere dumnezeiască demonului şi acela a ieşit de îndată din tânăr, lăsându-l ca mort. A fost ca mort, deoarece a murit unei vieţi supuse robiei, pentru a se naşte spre o viaţă liberă. Aşadar, ştiind cât de mare este darul vorbirii şi la ce ne-a fost dat, să nu-l folosim doar în scopurile care pot fi atinse şi fără cuvinte, de animalele necuvântătoare, ci să deschidem mai des gurile noastre spre lauda lui Dumnezeu ! Oricine tace atunci când trebuie să mărturisească numele lui Hristos este mai de plâns decât acest tânăr pomenit în Evanghelia de azi”. Întregul citat capătă noi înţelesuri către final, în momentul în care, încrezător în ultima lui şansă, în urma mai multor solicitări, Victor Rotaru se îndreaptă către Bruxelles, de unde primise acceptul unei întrevederi cu însuşi Comisarul european pentru culte, autoritatea supremă. Într-un final cu iz apocaliptic, de un grotesc aparte, însă uşor forţat, „Victor îşi dădu seama că are în faţă un bătrân paralizat şi mut, care semăna mai mult a demon decât a om”.

Epilogul romanului consemnează oficial suspecta moarte a lui Victor Rotaru, imediat după întoarcerea de la Bruxelles; totodată, îşi invită cititorul la o a doua lectură, cu ochii sufletului.

Format 11×20 cm

Preţ: 20.00 lei

Traducere din limba rusă de Mihai Costiş
Revizuirea traducerii, cuvînt înainte şi note: Ieromonah Savatie

Arhiereul ieromonahului Tihon este o carte celebră în Rusia. Scrisă înainte de revoluţia bolşevică, ea a nimerit, alături de alte cărţi extraordinare ale Ortodoxiei, sub tăvălugul cenzurii comuniste. Aflată acum la a doua ediţie în limba română, Arhiereul s-a bucurat de o bună primire în rîndul credincioşilor laici, dar şi clerici. (Ieromonah Savatie Baştovoi)

 Recenzie de Ciprian Voicilă

Am citit cu ani in urma “Scoala rugaciunii”. La prima lectura am fost socat. Cartea se deschide cu un interviu luat Preasfintitului Antonie, din care aflam destule amanunte despre biografia lui. La un moment dat, Timothy Wilson il intreaba: “Sunteti de parere ca transmiterea Evangheliei poate fi impiedicata de cultura de suprafata a stilului englezesc modern de viata?” Acesta ii raspunde: “Da, fiindca Evanghelia trebuie sa atinga nu doar intelectul, ci intreaga fiinta. Englezii spun adeseori: “Este interesant, hai sa discutam despre asta, sa o studiem ca idee”, dar in realitate ei nu fac nimic. A-L intalni pe Dumnezeu inseamna a intra in “barlogul tigrului”- Dumnezeu nu este o pisicuta, ci un tigru. Lumea lui Dumnezeu este un domeniu periculos. Nu-i de ajuns sa cauti informatii despre ea- trebuie sa patrunzi inauntru”.

Prin urmare, cartea “Despre intalnirea cu Dumnezeu”, aparuta sub ingrijirea Parintelui Savatie la editura Cathisma in 2007, vorbeste intr-un stil profound si autentic despre intalnirea noastra inevitabila cu Tigrul.

Omul relationeaza cu Dumnezeu, cu sine insusi si cu aproapele sau. Cand ne intalnim cu Dumnezeu? Cand vrea El. “Ne intalnim cu Dumnezeu atunci cand El insusi ne cauta. Mantuitorul a spus: Bateti si vi se va deschide (Mt. 7, 7). Vom bate uneori indelung, intrucat Hristos stie ca nu suntem pregatiti inca pentru intalnire, nu suntem gata sa-l privim fata catre fata pe Dumnezeul cel Viu; caci a te intalni cu Dumnezeu inseamna dintotdeauna sa vii la judecata; este la fel cu a intalni o frumusete neconditionata, un adevar neconditionat, o dreptate neconditionata.

Si in fata acestei frumuseti, acestei dreptati si acestui adevar- in fata sfinteniei dumnezeiesti- stam fara raspuns. Din acest motiv Dumnezeu asteapta timpul parguirii, maturizarii, atunci cand vom fi noi insine in stare sa ne pronuntam judecata asupra noastra si cand vom putea primi judecata Sa neconditionata, dreapta, nepartinitoare, in care sa nu vedem condamnare, ci o chemare a lui Dumnezeu catre o crestere spre vrednicia de om in deplinul sau inteles. Traind aceasta experienta a intalnirii cu Dumnezeu, care este pentru noi in acelasi timp si mantuire si infricosatoare judecata, prorocul Isaia, apoi Apostolul Pavel au spus: “Infricosator lucru este sa cadem in mainile Dumnezeului celui viu” (Evr.10, 31)”.

Cine s-a intalnit cu Dumnezeu incepe o viata noua. “Insa o noua viata care nu inseamna neaparat una mai atractiva, mai usoara, ci noua in sensul ca nu se aseamana prin nimic cu cea anterioara; e o viata in care stapaneste dreptatea lui Dumnezeu si nu cea omeneasca, adevarul Dumnezeiesc si nu adevarurile omenesti, masurile lui Dumnezeu si nu cele omenesti; este o viata noua in care trebuie sa traim dupa masura lui Hristos Insusi, sa ne asumam responsabilitatea pentru viata lumii, la fel ca Hristos, impreuna cu El si cu acelasi pret cu care El isi ia aceasta responsabilitate”.

“Responsabilitate” este cuvantul cheie care deschide intreaga viziune propovaduitoare a Mitropolitului Antonie. Devenim cu adevarat crestini cand ne asumam responsabilitatea. In intalnirea cu sinele nostru profound ajungem sa ne cunoastem numai in clipa in care ne asumam riscul de a ne vedea asa cum suntem, lipsiti de orice fard mincinos. “Fiecare are profunzimi pe care ii este frica sa le exploreze; in fiecare exista un dezacord interior care il ingrozeste. Sa ramai cu tine insuti e unul dintre cele mai infioratoare lucruri ce i se pot intampla unui om, daca face aceasta nu din pornire proprie, ci din necesitate. (…) Iar cand incercam sa privim mai profound suntem cuprinsi pur si simplu de groaza. Nu din cauza a ceea ce vedem, ci pentru ca exploram un domeniu absolut necunoscut noua: cine oare poate spune cati monstri se pot ridica din aceste profunzimi? Cata rautate, cata furie, cata minciuna, cat neadevar, cata frica? Cata aviditate- si sufleteasca, si duhovniceasca, si trupeasca? Cata ura, cata impasibilitate, cata cruzime voi vedea daca voi privi inlauntrul meu? Ne este, cu siguranta, mult prea oribil. Insa daca nu facem asta, daca refuzam aceasta groaznica, inspaimantatoare intalnire, nu vom putea gasi nicicand suficienta barbatie pentru a-L intalni nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele”.

Intalnirea cu aproapele nostru e la fel de dificila ca primele doua. Dar “avem fiecare in fata misiunea de a ne intalni aproapele. Pentru asta e necesar de a privi cu scopul de a vedea si a asculta cu scopul de a auzi. Ne sperie aceasta, caci este anevoios. Pentru ca a auzi inseamna a ne lega soarta de altcineva, a vedea inseamna a ne lega soarta de altcineva. Intalnim vreun cunoscut sau vizitam pe cineva bolnav si il intrebam: Ei, cum iti mai merge?… Si cunoscutul nostru sau bolnavul ne priveste cu speranta si cu teama: oare acest om chiar a pus o intrebare la care vrea sa stie raspunsul cu adevarat? Oare intr-adevar acest om vrea sa afle si sa-si lege soarta sa de a mea? Din priviri, din intonatie strabat speranta si frica, iar acesta cel mai adesea raspunde: multumesc, binisor… Adesea ramanem satisfacuti de acest raspuns; raspuns care ne-a eliberat, nu ne-a atras in valtoarea sortii altuia, nu a solicitat participarea noastra, nu a fost rostit cuvantul in urma caruia nu ma voi mai putea intoarce cu indiferenta de la acesta. Am vazut in ochii sai rugaminte, nadejde si frica, dar am inchis ochii si m-am multumit cu raspunsul lui, iar acum sunt liber; stiu ca la el e “binisor” si inseamna, probabil, ca e bine. Dar asculta vocea lui si priveste ochii lui, vezi expresia lor si nu vei mai putea pleca asa, pur si simplu”…

Mitropolitul Antonie a intrat in “barlogul” Tigrului si s-a sfasiat printr-o intropectie nemiloasa inainte ca Acesta sa faca vreo miscare spre el. In urma acestei victorii asupra sinelui, Tigrul i-a dat cuvant cu putere multa si darul de a-i trezi pe oameni din amorteala unei vieti caldicele. “Indrazniti, eu am pasit inauntru”.

  O recenzie de 
 Alexandru VAKULOVSKI
      Tiuk – nr. 22/2009
        

„Audienţă la un demon mut”, ultimul roman al ieromonahului Savatie Baştovoi, e numit chiar de autor „roman istorico-fantastic despre soarta bisericii în vremurile de pe urmă.” Vedem şi pe coperta a IV-a: „Ca şi scrierea antipodică a lui Dan Brown: Codul lui Da Vinci, romanul Audienţă la un demon mut are nevoie de afişarea obligatorie a siglei: ORICE ASEMĂNARE CU PERSOANE, LOCURI ŞI ÎNTÂMPLĂRI REALE ESTE PUR ÎNTÂMPLĂTOARE

După atâtea avertizări aproape că te aştepţi să citeşti chiar un roman SF scris de ieromonahul Savatie Baştovoi, cât nu ar părea asta de ciudat… Dur nu este aşa. În Audienţă la un demon mut găsim acelaşi scriitor îndrăzneţ, cu o imaginaţie complexă ca şi în Iepurii nu mor. Deşi între timp Ştefan Baştovoi a devenit ieromonahul Savatie Baştovoi. Audienţă la un demon mut nu este un roman SF, e mai degrabă un roman realist despre creştinism ce porneşte din timpurile dinaintea lui Hristos şi ajunge pe un fir logic până în viitor, în anul 2028. Personajul principal al romanului este Victor Rotaru, un fost KGB-ist ce şi-a găsit credinţa în Dumnezeu, chiar după o întrunire de la Kremlin, unde a participat în 1987 şi unde s-a propagat o nouă strategie de infiltrare a securiştilor printre feţele bisericeşti. Victor Rotaru începe un studiu despre biserică şi ajunge la concluzia că de la începutul creştinismului până acum, această religie a fost într-un război continuu cu iudaismul, în diferitele sale forme şi feţe.

Deşi e ieromonah, Baştovoi ne dezvăluie în roman părţile mai mult decât întunecate ale unor feţe bisericeşti, agenţi KGB-şti infiltraţi în biserică. Printre multele exemple, pe care probabil că autorul le-a luat din realitate, găsim şi numele, exemple concrete, pe care le ştim şi noi, dar cărora probabil că nu le-am acordat atenţie: „ – Când au murit băieţii în Transnistria, de partea cui era mitropolitul? Patriarhul este antihristul, pentru că l-a decorat pe Smirnov cu medalie bisericească!”

Victor Rotaru descoperă o armă puternică a iudeilor în cenzura cu care atacă textele sfinte ale creştinilor, pe motiv că ar fi „antisemite”, deşi pe lângă faptul că sunt religioase, ele mai sunt şi literaro-filozofice. Cenzura este foarte veche şi porneşte chiar de la traducerea textelor sfinte, dar ajunge până în zilele noastre: „Biserica unei ţări neînsemnate precum România sfida documentul „Nostra Aetate” adoptat în 1965 de Conciliul II Vatican, prin care evreii erau absolviţi de vina de a-L fi răstignit pe Hristos. Tot atunci s-a hotărât cenzurarea Evangheliei şi a imnurilor creştine de „pasaje antisemite”. Orice referire publică la evrei ca având legătură cu răstignirea lui Hristos avea să fie catalogată drept „antisemitism” şi pedepsită penal…”; „Aşa se face că textul Slujbei Prohodului, care se cântă în Vinerea Mare în amintirea patimilor Mântuitorului, a fost cenzurat tacit în varianta nouă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (BOR), aruncându-se afară treisprezece strofe. De asemenea, au fost cenzurate unele tropare din slujbele Învierii (de duminică), precum şi unele referiri la evrei din varianta liturgică a Evangheliei, aşa încât expresii precum „zis-a Domnul evreilor care venise la Dânsul” au devenit „zis-a Domnul celor ce veniseră la Dânsul” şi altele de acest fel.” Alte date ce ţin de istoria recentă le găsim în descrierea întrunirii Consiliului Mondial al Bisericilor, unde de asemenea s-a vorbit despre cenzura Evangheliei prin prisma holocaustului: „Nimeni dintre cei din sală nu a pomenit despre cele şaptezeci de milioane de ruşi ucişi în timpul celor două războaie mondiale. Nimeni nu a pomenit de genocidul anticreştin iniţiat de Lenin şi de consilierii săi evrei. Nimeni nu s-a gândit să cinstească exterminarea creştinilor din circurile romane. Cine stă în spatele „corectării istoriei”?”

În roman se ajunge la nişte concluzii surprinzătoare, dar care îţi dau de gândit: „Revoluţia Franceză, Rusia Sovietică şi Uniunea Europeană au acelaşi fond ideologic”, „Banul a devenit zeitatea în numele căreia sunt iertate cele mai odioase crime împotriva omenirii”, „Cine s-ar fi gândit, pe timpul când li se făgăduia libertatea, că vor ajunge să muncească din zori şi până-n seară doar pentru mâncare şi îmbrăcăminte?”

Nici previziunile despre viitorul apropiat nu sunt mai luminoase: „Pentru el şi alţii ca el, Bruxelles-ul, spre care urma să zboare, era acum un nou Kremlin, din care lipsea doar cadavrul lui Lenin, expus spre vizionare turiştilor curioşi”, „Ediţiile oficiale ale unor sfinţi precum Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare sau Efrem Sirul erau corectate politic.”

În roman există şi personaje pitoreşti, ca Voronin, care s-a împrietenit cu popii (!) şi spune bancuri cu patriarhul. Audienţă la un demon mut e foarte bine structurat şi cuprinde capitole în care acţiunea are loc din cele mai vechi timpuri până în viitor. Probabil că ştampila de „SF” pe care i-a pus-o ieromonahul Savatie Baştovoi e o precauţiune, ca să nu fie acuzat de antisemitism (aşa cum a păţit Paul Goma, deşi e căsătorit cu o evreică şi are copil evreu) – pentru că a îndrăznit să se apropie de istoria evreilor.

Audienţă la un demon mut este o carte pe care atunci când ai terminat-o ai la ce te gândi un timp şi ne demonstrează încă o dată că prozatorul Baştovoi nu s-a „cuminţit” şi că mai are încă multe, foarte multe de spus în literatura noastră.

Format 11 x 20 cm
120 pagini
Preţ 13 lei

„Omul a fost gîndit şi făcut de Dumnezeu în deplină libertate şi i s-au pus înainte toate condiţiile pentru a-şi împlini şi trăi libertatea. Libertatea este darul cel mai minunat pe care l-a făcut Dumnezeu omului. Poate prin nimic altceva Dumnezeu n-ar fi putut să-Şi arate dragostea pe care ne o poartă decît prin faptul că ne-a dăruit deplina libertate de gîndire şi de acţiune.”
Ieromonah Savatie Bastovoi

A apărut cartea Singuri în faţa libertăţii (Ed. Cathisma) care adună la un loc mai conferinţe pe tema ascultării şi a libertăţii în Ortodoxie şi anume: “Ascultare şi libertate în Biserică” (Palatul Cultural din Arad, 19 decembrie 2005); “Duhovnicul şi ucenicul” (Casa Armatei din Cluj, 13 decembrie 2005); “Monahismul – chip al pocăinţei şi al dragostei de Dumnezeu” (Sala Albastră a Universităţii din Craiova, 23 martie 2006) şi “Despre smerenie şi libertate pe marginea rugăciunii Sf. Efrem Sirul” (Casa de Cultură din Alba Iulia, 18 martie 2004). Fiecare conferinţă este urmată de o serie de întrebări şi răspunsuri, selectate ulterior pentru a crea un tot întreg cu discursul conferinţei. Cartea a apărut în condiţii grafice bune, avînd coperţi cartonate.

[...] Esenţială mi se pare pentru viaţa în Biserică, pentru viaţa duhovnicească, legătura de început pe care fiecare dintre noi trebuie să o aibă cu Dumnezeu. Dumnezeu a venit pe pămînt să facă un Legămînt cu neamul omenesc, un Nou Legămînt, un Legămînt al harului, un Legămînt pecetluit prin scump sîngele Său. Ne invită pe toţi să răspundem chemării Lui: Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă! Întreaga Evanghelie este o invitaţie pe care Hristos o face neamului omenesc şi, totodată, o lămurire a felului în care noi putem răspunde acestei invitaţii.

Care este începutul intrării noastre în Biserică? Începutul este pocăinţa. Acestea sînt primele cuvinte cu care Şi-a început Hristos predica, aceasta este prima chemare a Sfîntului Proroc şi Înaintemergător Ioan: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!

Pocăinţa este un proces foarte complex, care cuprinde şi marchează întreaga noastră viaţă. Pocăinţa nu este un act, pocăinţa este o mişcare neîntreruptă, o smucire a inimii din mlaştina păcatului şi a indiferenţei, pentru a se îndrepta către Dumnezeu, către Ziditorul său.

Aşadar a răspunde chemării lui Hristos, a fi atins de cuvintele Lui sfinte înseamnă a tresări din amorţeala de care sîntem cuprinşi cu toţii pentru a înţelege că sîntem bolnavi, că sîntem muritori, că nu sîntem ceea ce am putea şi ar trebui să fim. Înseamnă să înţelegem că toate sînt deşertăciune – nu pentru că nu ar fi frumoase, nu pentru că nu ar fi adînci şi cuprinzătoare, ci pentru că, aşa cum le vedem noi şi cum le trăim în această viaţă pămîntească, ele nu pot rămîne veşnice, ele vor dispărea. Şi, din această cauză, înţeleptul Solomon le numeşte deşertăciune. Deşertăciune nu sînt doar bogăţiile materiale, deşertăciune nu este doar slava lumii, ci deşertăciune sînt toate gîndurile şi aspiraţiile noastre cele mai de taină, toate îndrăgostirile noastre, toate uimirile noastre omeneşti, pentru că ele, într-o bună zi, dispar.

Aşadar aici este începutul pocăinţei, în această tresărire, că, iată, toate sînt deşertăciune dacă nu ne vom îndrepta către Ziditorul nostru.

Acelaşi înţelept Solomon ne îndeamnă: “Adu-ţi aminte de Ziditorul tău în zilele tinereţii tale, înainte ca să vină zilele despre care vei zice: nu mi găsesc nici o plăcere în ele”. În clipa în care această tresărire s-a produs, sufletul nu-şi mai află odihna. El înţelege că toate cîte le are nu sînt îndestulătoare. Nu-l mai satură nimic şi atunci el caută, caută locul odihnei sale, caută frumuseţea şi bunătatea şi veşnicia pierdute, pe care, prin această atingere a harului, începe să le intuiască şi după care începe să înseteze. Şi unde altundeva se află toate acestea dacă nu în Dumnezeu, dacă nu în Biserică?

Şi iată că omul vine în faţa bisericii, păşeşte pragul casei lui Dumnezeu. Pe cine găseşte el acolo? Găseşte un preot, un om ca şi el, căruia trebuie să-i descopere întreaga sa viaţă, întreaga sa frămîntare, întreaga sa durere şi dorul său de care este sfîşiat.

Intrarea în Biserică se face prin Spovedanie, prin mărturisire, mărturisire pe care o facem unui om ca şi noi, dar unui om pe care Dumnezeu l-a pus în faţa noastră, pe care l-a uns cu harul Său şi căruia i-a dat, i-a încredinţat această putere, de necuprins cu mintea, de a ierta fărădelegile noastre, de a le dezlega şi de a ne repune în legătură cu Hristos.

De ce trebuie să facem această mărturisire? De ce, mă rog, Dumnezeu are nevoie să audă din gura noastră viaţa noastră? Spun viaţa noastră, nu păcatele noastre, pentru că Spovedania nu este o simplă contabilizare şi enumerare a faptelor rele pe care le facem, ci o descoperire a sufletului nostru în complexitatea sa, în cele rele, dar şi în aspiraţiile noastre de taină, care, desigur, nu sînt întotdeauna lipsite şi de frumuseţe.

Venim în faţa lui Dumnezeu şi ne descoperim pe noi înşine pentru că astfel răspundem lui Hristos, Care S-a pogorît din cer pentru a Se face cunoscut şi descoperit nouă. Hristos a zis ucenicilor Săi: “Iată, v-am numit pe voi prieteni, pentru că cele pe care le-am aflat de la Tatăl Meu vi le-am descoperit vouă… V-am făcut vouă cunoscut numele Lui”.

Aşadar, mai înainte de a ne descoperi noi lui Dumnezeu, de a ne mărturisi Lui, Însuşi Dumnezeu vine şi Se mărturiseşte nouă, ni Se descoperă nouă. Zice: „Iată, toate vi le am spus vouă, vi le am descoperit”. De ce? Pentru că aşa este dragostea.

Cînd iubim, vrem să ştim totul despre cel pe care îl iubim şi ne descoperim şi pe noi în întregime lui. Voim să ne descoperim, să ne mărturisim celui iubit. Din această cauză Samson a putut fi prins în mreje, pentru că s-a mărturisit Dalilei. Ne mărturisim celor pe care îi iubim. Venim la Dumnezeu să ne descoperim pe noi înşine ca răspuns la descoperirea Sa nouă.

Şi ce avem de spus noi lui Dumnezeu? Putem noi spune ca şi Hristos: „Eu sînt Viaţa, Eu sînt Calea, Eu sînt Adevărul, Eu sînt Lumina”? Nu putem. Pentru că am fi mincinoşi. „Nu, Doamne, Tu eşti Adevărul, dar eu m-am îndepărtat de la Adevăr, Tu eşti Lumina, dar eu m-am întunecat, Tu eşti Calea, dar eu am rătăcit. Primeşte-mă şi fă-mă înapoi aşa cum m-ai gîndit Tu, aşa cum am fost la Tine înainte de cădere!”

Toate acestea, desigur, fiecare dintre noi le poate spune lui Dumnezeu în toată vremea, în inima sa, în cămăruţa sa. Dar iată că este foarte important, şi Biserica ne cheamă să le spunem şi unui om, nu unui om oarecare, ci duhovnicului nostru.

Viaţa duhovnicească începe cu duhovnicul. Spovedania şi dezlegarea, dar mai ales harul pe care îl primim de la Dumnezeu prin duhovnic, harul de a putea lupta împotriva răului din noi, ni se dau printr un om, harul tămăduitor, harul lucrător.

Dacă Botezul este naşterea cea de sus, naşterea în Duh, Spovedania, şi acest har pe care îl primim în ea, este o înnoire a Botezului, este o naştere cu adevărat. Sfîntul Simeon Noul Teolog spune un cuvînt greu în acest sens, dar, pînă la urmă, nu putem să nu fim de acord cu el. Sfîntul Simeon spune că naşterea duhovnicească de către duhovnic este poate mai importantă chiar decît Botezul. Desigur, nimeni fără Botez nu ar putea fi născut de către duhovnic. Dar, dacă nu avem această naştere pentru Evanghelie (expresia aparţine Apostolului Pavel), de către un părinte duhovnicesc care să ne călăuzească la calea mîntuirii, nu putem folosi darurile primite la Botez. Sîntem ca un cămătar, sîntem ca un paznic al unei vistierii nemaipomenite, dar care a pierdut cheia. Cheia cu care noi deschidem uşa vistieriei nestricate a darurilor dumnezeieşti pe care le primim în Sfîntul Botez ne-o dă duhovnicul. De aceea, această legătură este început, temelie şi sfîrşit al vieţii în Biserică [...].

Fragment din cuvîntul rostit la Casa Armatei din Cluj, pe 13 decembrie 2005, cu binecuvîntare şi în prezenţa Preasfinţitului VASILE SOMEŞANUL, vicarul Arhisepiscopiei Clujului

„Audienţa la un demon mut” este o pagină din lupta întunericului cu lumina. Lucruri care în altă parte sunt spuse doar în şoaptă sau, când se aud mai tare, se încearcă decredibilizarea lor, sunt aici rostite răspicat, cu curajul mărturisirii. Uniunea Europeană este supusă totalitarismului masonic. S-au creat în lumea noastră astfel de condiţii încât polemica cu evreii devine antisemitism şi se pedepseşte penal. Asta în timp ce nenumăratele crime împotriva creştinilor, începând din Imperiul Roman până la regimurile comuniste şi până în imediata noastră apropiere, au rămas nerecunoscute şi nepedepsite.

Muţenia nu este lipsa totală a vorbirii. Cei în care acest demon s-a încuibat vorbesc, şi încă destul de mult, dar vorbăria lor nu este spre slava lui Dumnezeu, nu este o mărturisire a Lui, chiar dacă îi poartă, mai mereu, numele pe vârful buzelor. Pentru a ieşi din robia demonului muţeniei trebuie să ne scuturăm frica, să avem puterea de a mărturisi adevărul, şi astfel să ne opunem decăderii lumii noastre. Mărturisirea nu este simpla afirmare a numelui lui Dumnezeu, frecventarea slujbelor şi parastaselor bisericeşti, eventual însoţită de cruci largi, făcute cu mâna dreaptă. Mărturisirea este totodată luptă cu demonii, cu slugile lor pământeşti, cu cei ce vor să scoată credinţa în Dumnezeul cel viu din mintea şi sufletul nostru, din lumea în care trăim şi ne mişcăm cu toţii. De aceea mărturisirea presupune capacitate de luptă şi de jertfă. Iar dacă lupta este deschisă, împotriva unui duşman perfid, care a ajuns să ocupe primul loc în spaţiile publice, să îşi impună ideologia dizolvantă ca măsură a lumii, jertfa este, adesea, ascunsă.

Maica Iustina este închisă şi condamnată la închisoare pe nedrept, Preasfinţitul Mitrofan are o moarte suspectă după ce predica lui despre mărturisire îl deranjează pe şeful statului moldovean. Asemeni şi Victor Rotaru care este asasinat în clădirea Parlamentului European, la întâlnirea cu comisarul european pentru culte, un bătrân semiparalizat mason de 90 de ani, întrupare a demonului muţeniei însuşi.

Demonul muţeniei te acaparează atunci când nu mărturiseşti ceea ce este drept, oricare ar fi consecinţele actului tău. Ierarhia bisericească, infiltrată de kaghebişti şi de masoni- facem, asemeni autorului, precizarea că este vorba despre un roman şi orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare- este un agent al laicizării, al scoaterii icoanelor din şcoli, al închiderii mănăstirilor sau, dacă nu se poate, al preschimbării lor în obiective turistice, al transformării numelui lui Hristos într-un simplu nume care să aducă voturi în campania electorală.

Ideologia comunistă, ca şi cea a Uniunii Europene, au ceva în comun: dorinţa de suprimare a creştinismului, a credinţei dreptslăvitoare în Dumnezeul cel viu. Dar această suprimare nu se poate face direct, mai ales în condiţii de pretinsă libertate, deoarece ar veni în contradicţie cu religia civilă a drepturilor omului, unanim recunoscută, aşa că se preferă diverse subterfugii, prin care creştinismul este redus la un act de istorie şi cultură şi poate fi celebrat în această ipostază. Astfel, credinţa este deposedată de puterea ei vie de a conduce sufletele şi mintea oamenilor dar, în acelaşi timp, se crează totuşi aparenţa libertăţii de exprimare care a permis renaşterea religioasă din postcomunism. În acelaşi timp însă, un asemnea potenţial uriaş cum este credinţa maselor nu poate fi lăsat la voia întâmplării, ar zice ei, al proniei divine spun dreptecredincioşii creştini. Pentru a ţine sub control credinţa poporului, serviciile secrete s-au grăbit să se infiltreze, ele însele, în conducerea Bisericii.

E greu de dovedit un asemenea lucru. Documente nu există sau, oricum, nu au cum să ajungă în posesia publicului. Renaşterea religioasă, creşterea credinţei populare nu poate provoca decât bucurie politicii de stat în condiţiile în care mişcările Bisericii sunt atent controlate şi dispuse pe făgaşul dorit prin agenţi infiltraţi. Nu există probe, arhivele sunt mute, dar existenţa agenţilor infiltraţi în ierarhia bisericească e dovedită de logica faptelor, atunci când aceştia iau hotîrâri care lovesc în credinţă în loc să o sprijine.

„Audienţa…” are pasaje care, dacă nu s-ar prevala de licenţa artistică atribuită unei scrieri de ficţiune, ar fi fost interzisă de cenzura ideologică a corectitudinii politice însuşită de instituţiile europene precum şi de cele naţionale. Aşa însă, avem încă şansa unei mărturisiri, cât timp ea va mai fi permisă public, din însuşirea căreia să ieşim mai întăriţi duhovniceşte în lupta cu demonsimul lumii noastre.

Partea cea mai sensibilă este polemica pe care autorul o duce cu iudaismul. Tema Evangheliilor este conflictul dintre Hristos şi iudei, care n-au vrut să-L accepte ca pe Mântuitorul profeţit în scrierile sacre, şi care au cerut condamnarea Lui la moarte. Orice revizuire a Bibliei şi a tradiţiei liturgice pentru a nu mai face referire la acest conflict, vrea să suprime substanţa însăşi a credinţei creştine. Hristos este redus la un simbol, un personaj fără conţinut autentic, concret. Or, Hristos este Dumnezeu venit în trup omenesc, iar faptele Lui sunt consemnate în Evanghelii. Răstignirea lui Hristos a fost propusă de Sinagogă, în conformitate cu legile iudaice, care consideră vinovat de moarte pe oricine se închină altui Dumnezeu decât cel al iudeilor. A fost aprobată de popor care, în condiţiile social-istorice şi morale ale acelui timp, nu se putea desolidariza de sinagogă şi să rămână înăuntrul poporului iudeu.

Potrivit prescripţiilor iudaice, niciodată abrogate în decursul timpului, cei de altă religie, recte creştinii, pot fi persecutaţi, li se poate interzice dreptul la cinstirea memoriei colective a Bisericii lor, pot fi obligaţi, prin lege, să renunţe la convingerea că Iisus Hristos a fost o persoană istorică. Iar pentru că toate acestea, spuse brutal, ar crea respingere şi revoltă, atunci poate fi adoptată masca binevoitoare a luptei cu rasismul şi fascismul, în acest fel toată lumea e mulţumită, iar minţile oamenilor, vrăjite.

De două mii de ani oamenii luptă să-L scoată de Hristos din istorie, fără însă să reuşească. „Hristos este piatra cea din capul unghiului, pe care nu au băgat-o în seamă ziditorii evrei. Ironia soartei, sau puterea proorociei, face ca masonii să se numească singuri „ziditori” care încearcă să rezidească lumea neglijând piatra cea din capul unghiului, care este Hristos”. (pag. 85) „Schimbarea înţelesurilor Scripturii a devenit un blestem pentru iudei, aşa încât aceştia cinstesc mai mult propriile interpretări cuprinse în Talmud decât Tora însăşi… Nu în zadar proorocii şi apostolii au vorbit despre „blestemul legii”, deoarece a rămâne tributar legii înseamnă blestem. Poporul evreu a avut de îndurat în decursul istoriei urmarea blestemelor cu care singur s-a legat de multe ori. Nimic din cele zise de Hristos, de prooroci, şi de sinagogă nu a rămas neîmplinit” (pag. 143-144). Acestea nu sunt spuse spre a acuza, a chema la răzbunare, la răfuială cu evreii, cu comuniştii, cu masonii sau cu oricine altcineva i-a asuprit pe creştini. Sunt spuse spre a înţelege lumea în care trăim, resorturile care fac să se producă evenimentele de seamă, şi spre a ne putea apăra de ispitirile vrăjmaşului, venite prin intermediul slugilor lui.

Ipoteza tulburătoare pe care o lansează romanul este că ideologiile moderne, progresiste, ateiste, cele care au dus la înlocuirea credinţei în Dumnezeu cu diverse surogate nu au apărut întâmplător, nu sunt rodul unui hazard istoric. Ele ar fi putut fi induse, intenţionat, spre distrugerea credinţei creştine. Evreii sunt singurul popor din lume cu o „religie care afirmă superioritatea unui popor şi dreptul lui de a stăpâni lumea” (pag. 207)

Persecuţiile împotriva creştinismului au depăşit cadrele obişnuite, nevoile de dominare ale liderilor politici. Politicienii nu sunt, propriuzis, foarte preocupaţi de religie. Adevărul este, iar lucrurile, chiar dacă nu pot fi probate cu documente certe, nu sunt invenţia unei minţi dezaxate, că masonii au distrus bisericile şi au ucis preoţii catolici în timpul Revoluţiei Franceze, ei au produs secularizarea averilor mânăstireşti în Romania, şi tot ei au făcut Revoluţia leninistă urmată de persecutarea sau uciderea a milioane de creştini. Tot masoneria stă în spatele patriarhilor şi al papilor. Consiliul Mondial al Bisericilor, organizaţie masonică, a încercat să impună revizuirea textelor liturgice ortodoxe (cele catolice fiind epurate încă de la Conciliul Vatican II) deoarece, în opinia lor, acestea ar fi pline de referiri anti-semite.

Creştinismul este urât de toţi cei ce vor să îşi supună lor înşişi omenirea pentru că afirmă valoarea absolută a fiecărui om- „Unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos”. ( Coloseni 3, 11)- putinţa îndumnezeirii datorată jertfei de pe cruce a Fiului. Normalitatea vieţii este aceea expusă în Evanghelie şi în scrierile tradiţiei ortodoxe. În raport cu aceasta doar putem constata anomalia vieţii pe care o ducem noi astăzi, depărtarea ei de firesc.

Victor Rotaru este un fiu risipitor întors acasă, în sânul bisericii pe care o repudiase în tinereţe. Începe ca profesor de fizică, materialist, agent KGB şi naţionalist moldovean, pentru a fi, în anii următori schimbarilor din 1989, deputat în parlamentul Moldovei. Părăsit de soţie şi de copii, potopit de gânduri, ajuns şomer şi sărac, îl descoperă pe Dumnezeu printr-o taină care nu poate fi explicată, dar pe care o trăieşte intens. „Victor Rotaru, fostul colaborator al KGB-ului, simţea cum se transformă în fratele Victor şi făcea mari eforturi să nu scape lacrimi. O căldură inexplicabilă îi cuprinse tot corpul şi simţea că îi vine să plângă de bucurie. Băga mâncarea în gură, dar nu o putea mesteca din cauza lacrimilor care îi umpleau gâtul” (pag. 26-27). Nu este un sfânt prin comportamentul său, dar ajunge să fie un apologet al credinţei, un mărturisitor, ceea ce îl apropie de sfinţenie. Credinţa în Hristos înseamnă luptă, împotrivire la demonismul lumii în care trăim, denunţarea subterfugiilor diavolului care vrea să pună mâna pe mintea şi inima omului. Concluziile la care ajunge, în urma unor cercetări de zeci de ani, se bazează pe studii laborioase, făcute cu mintea omului de ştiinţă, a fizicianului, care acceptă un adevăr numai pe baza unor dovezi certe, dar cu inima credinciosului. Astfel că ele au o întemeiere mai adâncă decât speculaţiile provenite din simpla lectură a cărţilor, pe care se bazează mare parte din teologia contemporană.

Ordinea mondială pe cale de a se prefigura este, atât în conferinţa lui Victor din 2022 cât şi în realiatea noastră imediată, „încununraea aspiraţiilor dintotdeauna ale tiranilor”, prin puterea pe care vor s-o aibă asupra trupurilor cât şi prin controlul asupra sufletelor. Acestei ordini, întruchipare a planurilor satanice, i se opune creştinismul. „Biserica va dăinui atâta timp cât vor mai fi ierarhi iubiţi de popor. Nu este duşman mai mare pentru stăpânitorii acestei lumi decât ierarhii iubiţi de popor” (pag. 237).

Chiar dacă moare în condiţii dubioase, asasinat după întâlnirea cu comisarul european pentru culte, Victor Rotaru nu este un învins. El îşi spune mesajul, îl face cunoscut lumii, depune mărturia proprie. El însuşi un fiu rispitor, are parte de întoarcerea fiului, în dubla ipostază de întoarcere la tatăl pământesc, dar şi la Tatăl Ceresc, prin redescoperirea credinţei. Fiul este cel ce va duce mai departe eforturile tatălui arătând, încă o dată, că mărturistorii lui Hristos vor exista până la sfârşitul veacurilor.

Zbuciumul omului dureză atâta timp cât încă mai speră ceva de la semenii lui. Astfel, Maica Iustina a putut să se liniştească doar atunci când a înţeles că nu va primi niciun ajutor de la oficialii bisericii, când a înşeles şi a acceptat muţenia lor, asurzitoare şi răzbătând printre glasurile frumoase ale diaconilor care psalmodiau slujbele din catedrala patriarhală. Atunci, despovărată de griji dar şi de speranţe lumeşti, s-a putut da cu totul lui Hristos, dobândind, între zidurile închisorii, pacea.

Toate lucrurile lumii, chiar crimele cele mai cumplite, se produc cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Nu ştim cât stă în puterea noastră să ne opunem lor, să luptăm cu multiplele întrupări ale răului, să schimbăm sensul istoriei. N-avem însă dreptul să asistăm la desfăşurarea atrocităţilor pasiv. Nu ştim, oricare dintre noi, care este valoarea mărturiei personale în iconomia mântuirii lumii. Dar Dumnezeu ştie. Trebuie ca, eliberaţi de sub tutela demonului muţeniei, să ne depunem şi noi, fiecare în parte, mărturia proprie, de care vom da seama, la Judecată. Dacă vrem să se împlinească voia Domnului, atunci „să arătăm că şi voia noastră este bună şi în armonie cu voia lui Dumnezeu” (pag. 242)

Din ce în ce mai multe persoane din jurul meu îşi dedicã serile lecturii, această atitune reprezentând refuzul de a accepta vilolenţa impusă de universul televizualului. Printre acestea mă număr şi eu, iar în actualul număr al revistei noastre îmi îngădui să vă recomand cartea semnată Antonie Bloom cu titlul: “Despre credinţă şi îndoială”. Cartea a fost publicată de editura Cathisma.

Imi propun ca într-un număr viitor să fac o prezentare mai largă a excepţionalei personalităţi a Mitropolitului Antonie Bloom.

În cartea asupra căreia mă aplec astăzi impresionează atât sentimentul că Părintele îţi împărtăşeşte revelaţiile proprii, de substanţă creştină, cît şi limbajul de o mare frumuseţe stilistică. Din întreaga carte mă voi opri asupra unui pasaj pe care vi-l propun ca subiect de meditaţie, sperînd că astfel vă veţi dori să petreceţi unele seri citindu-l pe Antonie Bloom.

“Nu poţi accepta Raiul dacă toţi ai tăi sunt în Iad. Sufletul se frânge, iar dacă nu se frânge, înseamnă că dragostea din tine nu e chiar atât de multă din moment ce poţi uita de ai tăi”.

Unul dintre cei mai cunoscuti scriitori-călugări, Savatie Baştovoi a lansat de curînd cea de-a patra ediţie a romanului sau cu conţinut religios intitulat “Nebunul”: Dumitru Crudu a încercat să afle cum un roman cu subiect religios poate avea un succes atît de mare la public. Savatie Baştovoi e autorul a total trei romane, dintre care două au subiecte religioase. El a scris mai multe cărţi eseistice de popularizare a ideilor religioase, una dintre ele fiind “Ortodoxia pentru postmodernişti.”