Audienţă la un demon mut (V): Trista şi apăsătoarea viaţă a Preasfinţitului „K”

Februarie 27, 2009

vesmintphp

Din romanul „Audienţă la un demon mut”, de Savatie Baştovoi – apărut recent la editura Cathisma

Cine era Preasfinţitul “K” în realitate nu ştia nimeni. Văzut la diferite etape ale vieţii sale, episcopul “K” părea să fie nu un singur om, ci mai mulţi. Din copilărie şi pînă la arhierie preasfinţitul a suferit atîtea schimbări, încît mărturiile celor care l-au cunoscut, puse faţă în faţă, apăreau ca un proces mincinos. Nici mama Preasfinţitului nu putea spune ceva coerent despre propriul fiu. Sărmanul trup al episcopului “K” părea să fie bîntuit de mai multe suflete. Fiecare din aceste suflete îl izgonea pe cel de mai înainte cu ura cu care un animal mai puternic îl izgoneşte pe altul mai

 slab.

Viitorul episcop “K” s-a numit Dacian din botez şi s-a născut în anul 1950 într-un sat din Bucovina. Mama sa, Catinca, era o ţărancă harnică, rămasă văduvă în 1943. Primul ei soţ a fost ucis de nemţi în timpul retragerii trupelor româneşti din Rusia. Greutăţile vieţii de după război au determinat-o pe mama viitorului episcop să se recăsătorească. Cel de al doilea soţ al Catincăi, pe numele său Vasile, a fost un om cuminte şi fără personalitate care lucra cu mult sîrg în gospodăriile statului. Catinca avea din prima căsătorie o fată şi un băiat. Căsătoria cu Vasile s-a făcut mai mult pentru a-i creşte pe cei doi copii. Oricît s-a ferit Catinca de naşterea de fii, după patru ani de căsnicie cu Vasile, fiind de acum trecută de patruzeci de ani, s-a născut Dacian, un copil pe care ea nu l-a dorit. Micuţul Dacian nu a strălucit prin nimic niciodată, moştenind caracterul şters al tatălui său.

Ca şi toţi strămoşii ei, Catinca mergea la biserică. Cocea colaci, broda prosoape şi creştea găini. În fiecare duminică, era prezentă la biserica din sat, plătind slujbe pentru bărbatul mort în război. Cel mai important moment din viaţa duhovnicească a Catincăi era ridicarea mesei cu colaci şi şipuri de vin în timp ce preotul cînta „veşncica pomenire”. Părintele din sat era un tolerat al regimului Dej, deoarece scria lunar rapoarte la consiliul sătesc despre lucrurile deosebite pe care le afla de la săteni. În baza acestor rapoarte, s-au făcut de-a lungul timpului mai multe arestări. Catinca ştia asta, pentru că o ştia tot satul, dar nu o deranja. Ea era una din milioanele de români care trăiau după zicala: fă ce spune popa, nu ce face popa. Ba şi mai mult, bunăstarea preotului au sădit în Catinca gîndul să-şi facă măcar unul din băieţi preot. Desigur, ea l-ar fi dorit în fruntea satului pe fiul cel mai mare, de la primul bărbat, dar soarta a rînduit altfel. Băiatul cel mai mare nu doar că nu-şi dorea să fie preot, ci nici în Dumnezeu nu credea. Visul lui era să ajungă tractorist. În schimb Dacian, băiatul mai mic şi mai şters al Catincăi, ieşea cu lumînarea în timpul Liturghiei şi în fiecare duminică venea cu colaci şi prosoape acasă. La vremea potrivită, pentru o sumă frumuşică de bani şi un porc, părintele din sat a mijlocit pe lîngă autorităţi intrarea la seminar a tînărului Dacian. Aşa a început cariera bisericească a viitorului arhiepiscop “K”.

La vremea aceea nu oricine intra în Seminar. Regimul Comunist supraveghea orice mişcare din interiorul Bisericii şi, mai ales, a învăţămîntului teologic. Nu erau acceptaţi în Seminar băieţii proveniţi din familii de intelectuali. „Originea sănătoasă” era o condiţie impusă atît funcţionarilor politici, cît şi celor ecleziastici. Intelectualitatea interbelică era văzută ca o pătură ostilă sistemului şi, deci, poporului. Toată elita teologică a fost înfundată în puşcării. Mii de preoţi au fost ucişi. Afară rămîneau doar spiritele slabe, capabile de compromis. În fruntea puţinelor instituţii teologice, dacă mai puteau fi numite astfel, au ajuns trădătorii Bisericii. Rostul acestor instituţii şi a oamenilor din ele era unul strict formal, de imagine. România, ca şi Uniunea Sovietică, trebuia să apară în faţa occidentului ca o ţară liberă în care nici unul din drepturile omului nu era încălcat. Cu toate acestea, poporul român nu înceta să scoată băieţi credincioşi şi inteligenţi care ajungeau în seminariile teologice mişcaţi de rîvnă sinceră. Şi cum nimeni nu poate şti ce este în sufletul şi în mintea omului, sistemul cerea o supraveghere îndeaproape a tuturor seminariştilor. Pentru aceasta erau folosite iscoadele care cădeau la învoială să-şi spioneze colegii. Conştiinciosul, dar ştersul Dacian, a ajuns unul dintre turnători. Misiunea lui era aceea de a depista seminariştii care erau în legătură sau măcar simpatizau cu preoţi precum Calciu Dumitreasa sau Dumitru Stăniloaie, ajunşi deţinuţi politici…

Dar să lăsăm această perioadă nevrednică de pomenire din viaţa preasfinţitului “K”, pentru a oferi mai mult loc unei întîmplări care a produs o ruptură de nevindecat în inima acestui om chinuit din toate punctele de vedere.

Pe cînd se afla la studii în Elveţia, trimis acolo cu aprobările şi misiunile de rigoare, de acum tînărul bărbat Dacian, s-a îndrăgostit. Mai bine zis, îndrăgostirea s-a produs mai înainte, dar abia după ce a ajuns departe de ţară, printre străinii a căror limbă nu o pricepea, Dacian a început să se gîndească tot mai mult la o fată pe care o vedea în fiecare duminică la catedrala mitropolitană din Sibiu unde a fost student la Teologie. Totul a început de la o poezie pe care Dacian a scris-o într-o noapte în camera sa din hotelul plătit de Securitate. Această poezie şi amintirea fetei din catedrala mitropolitană îl făceau pe Dacian să-şi dorească o altă viaţă. În serile tîrzii, el ura minciuna şi frica în care trăia. El înţelegea că nu este un erou. Se temea de mai marii săi, se temea de închisoare, de canal, de moarte. Era gata să dea pe oricine la moarte, numai să nu i se întîmple lui nimic rău. Cu toate acestea, undeva în adîncul inimii, el se compara cu eroii din cărţile de aventură pe care le-a citit. Număra cu nerăbdare zilele cînd se va întoarce în România şi o va cere pe fata din catedrală de nevastă.

Întors în România, tînărul Dacian merse direct la mitropolit.
– Săru’ mîna Înalt Preasfinţia Voastră!
– O, fratele Dacian! – se arătă mitropolitul foarte încîntat să-l vadă. – Păi, tu nu ai dat pe-acasă? Direct la mitropolie, ai?
– Da, Înalt Preasfinţia Voastră – răspunse Dacian în timp ce săruta mîna mitropolitului, – am ceva important să vă spun!
– Sigur, sigur, frate Dacian! Pentru tine orice!
– Înalt Preasfinţia Voastră – începu sfios Dacian, – am nevoie de binecuvîntarea Înalt Preasfinţiei Voastre…
– Spune, Daciane! Cînd nu ţi-am dat eu binecuvîntarea mea pentru ceva?
– Ştiţi, vreau să mă căsătoresc… Iubesc o fată…
Mitropolitul s-a întors cu spatele şi, păşind galeş, s-a aşezat la birou.
– A, vrei să scrii o carte? Pentru doctorat? Sigur că da!
– Înalt Preasfinţia Voastră, simt că o iubesc şi că viaţa mea nu are nici un rost fără ea…
– Aşa… – încuviinţă mitropolitul.
– E o fată cuminte, de biserică…
– Aşa, zi-i, zi-i mai departe! – zise răstit mitropolitul.
– Ce-i rău în asta, Înalt Preasfinţia Voastră?
Mitropolitul izbi furios în masă şi se ridică în picioare.
– Niciodată! Tu crezi că pentru asta ai ajuns tu, o lepădătură din Bucovina, bastard nenorocit şi prost, să studiezi în Elveţia? Tu ştii ce speranţe mi-am pus eu în tine şi ce m-a costat această bursă pe care tu nu o preţuieşti? Nici să nu te gîndeşti, puişor! Tu vei fi episcop! Ai înţeles?
Dacian tăcu. Îi era frică şi se simţea jignit. Îi părea rău că a pornit această discuţie. Voia să facă ceva pentru a-l împăca pe Înaltul.
– Vă rog să mă iertaţi, Înalt Preasfinţia Voastră…
– Ieşi afară! O să discutăm altă dată!
– Săru’ mîna, Înalt Preasfinţia Voastră – zise Dacian, ridicîndu-şi valiza de voiaj şi mergînd spre uşă cu spatele.
– Vă rog să mă iertaţi… Săru’ mîna…
– Piei din faţa mea, bastard de Bucovina! – răcnea mitropolitul în urma sărmanului Dacian. – Piei să nu te văd!

Dacian coborî în grabă scările mari ale palatului. Îi venea să ţipe şi să trîntească de mînie, dar se temea. Scîncea reţinut, înghiţindu-şi lacrimile.
Peste jumătate de an află că fata din catedrală se mărită cu un fost coleg de la Teologie, ajungînd preoteasă. De atunci Dacian a început să urască de moarte preoţii. Mai tîrziu, cînd a ajuns episcop, de fiecare dată cînd hirotonea un preot, simţea o nevoie nebună de a se răzbuna pe el. Şi o făcea de fiecare dată. Nu era nici un preot în eparhia sa, în afara celor impuşi de Securitate, pe care Preasfinţitul să nu-l fi jignit public.

Episcopia îl transformă pe sfiosul şi neînsemnatul Dacian într-un tiran. Îndată după susţinerea doctoratului în Elveţia, tînărul pe atunci Dacian, a fost tuns în monahism la mănăstirea Antim din Bucureşti, schimbîndu-i-se numele în “K”. La liturghia de a doua zi a fost hirotonit diacon, iar peste o zi preot. În duminica următoare a fost ridicat la rangul de arhimandrit şi numit consilier patriarhal pe probleme de învăţămînt. La prima şedinţă a Sfîntului Sinod s-a hotărît hirotonia în episcop a arhimandritului “K”, fiind repartizat într-o eparhie de provincie.

De aici încolo tînărul şi sfiosul bucovinean îşi începea viaţa sa oarecum independentă şi plină de sine însuşi. El căpătă putere să comande şi să hotărască destinele a mii de oameni. Această putere îl înnebunea şi îl făcea să schimbe tot ce îi ieşea în cale. Preasfinţitul schimba chiar şi lucrurile care mergeau aparent bine. Din ziua numirii sale, a schimbat consilierii, diaconii, femeile de serviciu şi secretarele. A aruncat mobila din palatul episcopiei şi a comandat alta nouă. A schimbat şoferii, bucătăresele şi coriştii. A ordonat chiar şi schimbarea picturii din catedrala episcopală, deoarece pe peretele de la ieşire era reprezentat fostul episcop. Într-un cuvînt, oricine venea să ceară o aprobare de la episcopul “K”, trebuia să propună altceva decît şi-ar fi dorit, şi s-o facă în aşa fel, încît să intuiască ideile episcopului înnebunit de obsesia schimbării.

Episcopul însuşi nu-şi dădea seama că această manie a schimbării îl făcea influenţabil şi uşor de manipulat. Cînd vreun consilier invidios dorea să se răzbune pe un preot, îl lăuda episcopului. Preasfinţitul nici nu a realizat cînd foştii consilieri şi-au reluat funcţiile, iar cei noi au fost trimişi pe rînd care la ţară, care de canon la mănăstire. Palatul episcopal era un loc care răspîndea frică şi trădare. Între episcop şi preoţii din eparhie exista un zid de consilieri, secretari, diaconi şi şoferi. Rar cine se învrednicea să-l vadă pe Preasfinţitul.

Odată au venit să-l vadă cîţiva colegi de la facultate.
– Pe cine căutaţi – îi întrebă sec un preot înfăşurat cu un brîu purpuriu.
– Am venit la Preasfinţitul.
– Preasfinţitul este ocupat, reveniţi mai tîrziu.
– Transmiteţi-i Preasfinţitului că este căutat de nişte colegi. Am venit de departe…
– Bine – zise preotul cu brîu roşu, ridicîndu-se de la birou. – Aşteptaţi puţin.
Reveni peste cîteva minute avînd o înfăţişare victorioasă. Oaspeţii s-au înviorat şi ei, crezînd că vor fi primiţi.
– Ce a zis Preasfinţitul? – au întrebat ei în cor.
– Preasfinţia Sa a ordonat să vă transmit că colegii Prea Sfinţiei Sale sînt membri ai Sfîntului Sinod. Mai doriţi ceva? – încheie consilierul vădit satisfăcut de răspunsul Preasfinţitului.
– Nu… mulţumim – au răspuns preoţii străini şi au plecat.

Episcopul “K” a rupt orice legătură nu doar cu colegii de seminar şi facultate, dar chiar şi cu fraţii săi trupeşti. A refuzat să meargă la înmormîntarea propriei mame, de frică să nu fie luat peste picior de sătenii care l-au cunoscut din copilărie. Preasfinţitul, dincolo de fastul cu care se înconjura, era atît de singur, încît părea că el nu a apărut pe lume ca toţi oamenii, dintr-o mamă şi un tată, ci că a fost găsit în magazinul de obiecte bisericeşti al episcopiei.

Din cauza acestei singurătăţi cumplite, preasfinţitul nu ştia pe ce să cheltuiască mulţimea de bani pe care o avea. Nu avea nici prieteni, nici familie. Milostenia era exclusă, deoarece preasfinţia sa era de părere că orice om trebuie să lupte singur pentru a deveni cineva. Ura săracii, bătrînii şi copiii. Ura preoţii şi pe nevestele acestora. Ura mitropoliţii, pentru că erau mai mari ca el în grad. Această ură răbufnea uneori în accese de inconştienţă în care Preasfinţitul îi lovea pe toţi care îi ieşeau în cale.

Singurele bucurii ale episcopului “K” erau legate de sărbătorile bisericeşti cînd avea ocazia să iasă în mijlocul mulţimii în odăjdii noi, cu toiag şi engolpion nou. Toţi banii Preasfinţitul îi băga în engolpioane, mitre şi toiege. De trei luni nu mai plătea salariile preoţilor, deoarece strîngea bani pentru un toiag pe care l-a comandat unui giuvaergiu de la Viena. Toiagul de argint masiv, încrustat de mînă şi împodobit cu pietre scumpe, costa şaptezeci şi două de mii de euro. Pe crucea de pe mitra Preasfinţitului străluceau patru pietre preţioase luate din podoabele unei icoane făcătoare de minuni aflată într-o mănăstire din eparhia sa. Acest lucru îl ştia doar el şi stareţul acelei mănăstiri. Nimeni dintre credincioşi nu ştia că podoabele acestui preasfinţit de provincie sînt mai scumpe chiar şi decît podoabele Patriarhului.

Uneori, în singurătatea palatului episcopal, chinuit de insomnie, Preasfinţitul “K” se îmbrăca în veşminte, îşi punea engolpioanele, mitra cu pietre scumpe şi păşea solemn, lovind marmora coridoarelor cu toiagul său de şaptezeci şi două de mii de euro.

Anunțuri

3 Responses to “Audienţă la un demon mut (V): Trista şi apăsătoarea viaţă a Preasfinţitului „K””

  1. Iuliana Says:

    Cartea dvs m-a impresionat foarte mult si, intr-un fel, m-a speriat, desi nu este atat de surprinzator sa se prabuseasca toate valorile in vremurile pre-apocaliptice pe care le traim. Stim ca urmeaza apostazia sau jertfa mantuitoare, dar tot speram sa nu se intample asa curand, nu cu noi. Suntem caldicei, Parinte? Iertati-ma, dar am fost surprinsa de cat de bine cunoasteti sistemul totalitar. V-a marcat trecerea prin comunism si aveti o ultrasensibilitate in privinta subiectului. Generatia mea va intelege – a trait acelasi cosmer. Dar generatiile actuale de tineri? Par cu totul legeti la ochi si deloc dispusi sa afle niste adevaruri aparent straine de viata lor. E nevoie de cuvantul dvs, care desteapta. Doamne ajuta! Ma iertati!

  2. adrian Says:

    Dupa cum se vede,raul isi are radacinile in slabiciunile omenesti. Vai celor care cad in ispita, dar mai vai celor prin care vine ispita! Cati oameni, privind retrospectiv, pot spune ca nu si-au adus aportul la ratacirea aproapelui? Poate ar fi mai bine sa cerem ajutor de la Cel De Sus nu numai pentru ocolirea ispitelor, dar si pentru izbavirea de cea mai cumplite dintre ispite; ispitirea aproapelui.Cred ca aceasta este una din fatetele fericirii; caci cel mai mare bine este sa nu faci rau.

  3. ioann Says:

    IERTAŢI şi blagosloviţi, cuvioase părinte! Mă ispitesc în a scrie oarece, am cetit şi am simţit ceva asemănător, ca stare, serilor cu radio Europa Liberă: ştiu ce se petrece, pentru că este vizibil; citesc, aud comentarii şi păreri pe care nu le-a cerut nimeni, dar sânt cumva aşteptate… Teamă, asta simt peste tot, iar nu încerc să explic ceva, pentru că nu o explicaţie se cere, ci trăire, nu păreri despre tineri, vârstnici, viitor sau trecut… ci trăirea prezentului! Simt că uităm să trăim, părinte, de grija vieţii. Apoi, se vede iarăşi că bisericile sânt tot mai goale, rugăciunea tot mai săracă în duh… Nu trăim Orthodoxia, o comentăm!… desigur, cu toată competenţa şi autoritatea. Fiecare are câte ceva… de spus, doar.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s