Izgonirea demonului mut

Mai 23, 2009

PAUL CURCĂ
Recenzie la romanul „Audienţă la un demon mut”, Ed. Cathisma, Bucureşti 2009.

„Audienţa la un demon mut” este o pagină din lupta întunericului cu lumina. Lucruri care în altă parte sunt spuse doar în şoaptă sau, când se aud mai tare, se încearcă decredibilizarea lor, sunt aici rostite răspicat, cu curajul mărturisirii. Uniunea Europeană este supusă totalitarismului masonic. S-au creat în lumea noastră astfel de condiţii încât polemica cu evreii devine antisemitism şi se pedepseşte penal. Asta în timp ce nenumăratele crime împotriva creştinilor, începând din Imperiul Roman până la regimurile comuniste şi până în imediata noastră apropiere, au rămas nerecunoscute şi nepedepsite.

Muţenia nu este lipsa totală a vorbirii. Cei în care acest demon s-a încuibat vorbesc, şi încă destul de mult, dar vorbăria lor nu este spre slava lui Dumnezeu, nu este o mărturisire a Lui, chiar dacă îi poartă, mai mereu, numele pe vârful buzelor. Pentru a ieşi din robia demonului muţeniei trebuie să ne scuturăm frica, să avem puterea de a mărturisi adevărul, şi astfel să ne opunem decăderii lumii noastre. Mărturisirea nu este simpla afirmare a numelui lui Dumnezeu, frecventarea slujbelor şi parastaselor bisericeşti, eventual însoţită de cruci largi, făcute cu mâna dreaptă. Mărturisirea este totodată luptă cu demonii, cu slugile lor pământeşti, cu cei ce vor să scoată credinţa în Dumnezeul cel viu din mintea şi sufletul nostru, din lumea în care trăim şi ne mişcăm cu toţii. De aceea mărturisirea presupune capacitate de luptă şi de jertfă. Iar dacă lupta este deschisă, împotriva unui duşman perfid, care a ajuns să ocupe primul loc în spaţiile publice, să îşi impună ideologia dizolvantă ca măsură a lumii, jertfa este, adesea, ascunsă.

Maica Iustina este închisă şi condamnată la închisoare pe nedrept, Preasfinţitul Mitrofan are o moarte suspectă după ce predica lui despre mărturisire îl deranjează pe şeful statului moldovean. Asemeni şi Victor Rotaru care este asasinat în clădirea Parlamentului European, la întâlnirea cu comisarul european pentru culte, un bătrân semiparalizat mason de 90 de ani, întrupare a demonului muţeniei însuşi.

Demonul muţeniei te acaparează atunci când nu mărturiseşti ceea ce este drept, oricare ar fi consecinţele actului tău. Ierarhia bisericească, infiltrată de kaghebişti şi de masoni- facem, asemeni autorului, precizarea că este vorba despre un roman şi orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare- este un agent al laicizării, al scoaterii icoanelor din şcoli, al închiderii mănăstirilor sau, dacă nu se poate, al preschimbării lor în obiective turistice, al transformării numelui lui Hristos într-un simplu nume care să aducă voturi în campania electorală.

Ideologia comunistă, ca şi cea a Uniunii Europene, au ceva în comun: dorinţa de suprimare a creştinismului, a credinţei dreptslăvitoare în Dumnezeul cel viu. Dar această suprimare nu se poate face direct, mai ales în condiţii de pretinsă libertate, deoarece ar veni în contradicţie cu religia civilă a drepturilor omului, unanim recunoscută, aşa că se preferă diverse subterfugii, prin care creştinismul este redus la un act de istorie şi cultură şi poate fi celebrat în această ipostază. Astfel, credinţa este deposedată de puterea ei vie de a conduce sufletele şi mintea oamenilor dar, în acelaşi timp, se crează totuşi aparenţa libertăţii de exprimare care a permis renaşterea religioasă din postcomunism. În acelaşi timp însă, un asemnea potenţial uriaş cum este credinţa maselor nu poate fi lăsat la voia întâmplării, ar zice ei, al proniei divine spun dreptecredincioşii creştini. Pentru a ţine sub control credinţa poporului, serviciile secrete s-au grăbit să se infiltreze, ele însele, în conducerea Bisericii.

E greu de dovedit un asemenea lucru. Documente nu există sau, oricum, nu au cum să ajungă în posesia publicului. Renaşterea religioasă, creşterea credinţei populare nu poate provoca decât bucurie politicii de stat în condiţiile în care mişcările Bisericii sunt atent controlate şi dispuse pe făgaşul dorit prin agenţi infiltraţi. Nu există probe, arhivele sunt mute, dar existenţa agenţilor infiltraţi în ierarhia bisericească e dovedită de logica faptelor, atunci când aceştia iau hotîrâri care lovesc în credinţă în loc să o sprijine.

„Audienţa…” are pasaje care, dacă nu s-ar prevala de licenţa artistică atribuită unei scrieri de ficţiune, ar fi fost interzisă de cenzura ideologică a corectitudinii politice însuşită de instituţiile europene precum şi de cele naţionale. Aşa însă, avem încă şansa unei mărturisiri, cât timp ea va mai fi permisă public, din însuşirea căreia să ieşim mai întăriţi duhovniceşte în lupta cu demonsimul lumii noastre.

Partea cea mai sensibilă este polemica pe care autorul o duce cu iudaismul. Tema Evangheliilor este conflictul dintre Hristos şi iudei, care n-au vrut să-L accepte ca pe Mântuitorul profeţit în scrierile sacre, şi care au cerut condamnarea Lui la moarte. Orice revizuire a Bibliei şi a tradiţiei liturgice pentru a nu mai face referire la acest conflict, vrea să suprime substanţa însăşi a credinţei creştine. Hristos este redus la un simbol, un personaj fără conţinut autentic, concret. Or, Hristos este Dumnezeu venit în trup omenesc, iar faptele Lui sunt consemnate în Evanghelii. Răstignirea lui Hristos a fost propusă de Sinagogă, în conformitate cu legile iudaice, care consideră vinovat de moarte pe oricine se închină altui Dumnezeu decât cel al iudeilor. A fost aprobată de popor care, în condiţiile social-istorice şi morale ale acelui timp, nu se putea desolidariza de sinagogă şi să rămână înăuntrul poporului iudeu.

Potrivit prescripţiilor iudaice, niciodată abrogate în decursul timpului, cei de altă religie, recte creştinii, pot fi persecutaţi, li se poate interzice dreptul la cinstirea memoriei colective a Bisericii lor, pot fi obligaţi, prin lege, să renunţe la convingerea că Iisus Hristos a fost o persoană istorică. Iar pentru că toate acestea, spuse brutal, ar crea respingere şi revoltă, atunci poate fi adoptată masca binevoitoare a luptei cu rasismul şi fascismul, în acest fel toată lumea e mulţumită, iar minţile oamenilor, vrăjite.

De două mii de ani oamenii luptă să-L scoată de Hristos din istorie, fără însă să reuşească. „Hristos este piatra cea din capul unghiului, pe care nu au băgat-o în seamă ziditorii evrei. Ironia soartei, sau puterea proorociei, face ca masonii să se numească singuri „ziditori” care încearcă să rezidească lumea neglijând piatra cea din capul unghiului, care este Hristos”. (pag. 85) „Schimbarea înţelesurilor Scripturii a devenit un blestem pentru iudei, aşa încât aceştia cinstesc mai mult propriile interpretări cuprinse în Talmud decât Tora însăşi… Nu în zadar proorocii şi apostolii au vorbit despre „blestemul legii”, deoarece a rămâne tributar legii înseamnă blestem. Poporul evreu a avut de îndurat în decursul istoriei urmarea blestemelor cu care singur s-a legat de multe ori. Nimic din cele zise de Hristos, de prooroci, şi de sinagogă nu a rămas neîmplinit” (pag. 143-144). Acestea nu sunt spuse spre a acuza, a chema la răzbunare, la răfuială cu evreii, cu comuniştii, cu masonii sau cu oricine altcineva i-a asuprit pe creştini. Sunt spuse spre a înţelege lumea în care trăim, resorturile care fac să se producă evenimentele de seamă, şi spre a ne putea apăra de ispitirile vrăjmaşului, venite prin intermediul slugilor lui.

Ipoteza tulburătoare pe care o lansează romanul este că ideologiile moderne, progresiste, ateiste, cele care au dus la înlocuirea credinţei în Dumnezeu cu diverse surogate nu au apărut întâmplător, nu sunt rodul unui hazard istoric. Ele ar fi putut fi induse, intenţionat, spre distrugerea credinţei creştine. Evreii sunt singurul popor din lume cu o „religie care afirmă superioritatea unui popor şi dreptul lui de a stăpâni lumea” (pag. 207)

Persecuţiile împotriva creştinismului au depăşit cadrele obişnuite, nevoile de dominare ale liderilor politici. Politicienii nu sunt, propriuzis, foarte preocupaţi de religie. Adevărul este, iar lucrurile, chiar dacă nu pot fi probate cu documente certe, nu sunt invenţia unei minţi dezaxate, că masonii au distrus bisericile şi au ucis preoţii catolici în timpul Revoluţiei Franceze, ei au produs secularizarea averilor mânăstireşti în Romania, şi tot ei au făcut Revoluţia leninistă urmată de persecutarea sau uciderea a milioane de creştini. Tot masoneria stă în spatele patriarhilor şi al papilor. Consiliul Mondial al Bisericilor, organizaţie masonică, a încercat să impună revizuirea textelor liturgice ortodoxe (cele catolice fiind epurate încă de la Conciliul Vatican II) deoarece, în opinia lor, acestea ar fi pline de referiri anti-semite.

Creştinismul este urât de toţi cei ce vor să îşi supună lor înşişi omenirea pentru că afirmă valoarea absolută a fiecărui om- „Unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos”. ( Coloseni 3, 11)- putinţa îndumnezeirii datorată jertfei de pe cruce a Fiului. Normalitatea vieţii este aceea expusă în Evanghelie şi în scrierile tradiţiei ortodoxe. În raport cu aceasta doar putem constata anomalia vieţii pe care o ducem noi astăzi, depărtarea ei de firesc.

Victor Rotaru este un fiu risipitor întors acasă, în sânul bisericii pe care o repudiase în tinereţe. Începe ca profesor de fizică, materialist, agent KGB şi naţionalist moldovean, pentru a fi, în anii următori schimbarilor din 1989, deputat în parlamentul Moldovei. Părăsit de soţie şi de copii, potopit de gânduri, ajuns şomer şi sărac, îl descoperă pe Dumnezeu printr-o taină care nu poate fi explicată, dar pe care o trăieşte intens. „Victor Rotaru, fostul colaborator al KGB-ului, simţea cum se transformă în fratele Victor şi făcea mari eforturi să nu scape lacrimi. O căldură inexplicabilă îi cuprinse tot corpul şi simţea că îi vine să plângă de bucurie. Băga mâncarea în gură, dar nu o putea mesteca din cauza lacrimilor care îi umpleau gâtul” (pag. 26-27). Nu este un sfânt prin comportamentul său, dar ajunge să fie un apologet al credinţei, un mărturisitor, ceea ce îl apropie de sfinţenie. Credinţa în Hristos înseamnă luptă, împotrivire la demonismul lumii în care trăim, denunţarea subterfugiilor diavolului care vrea să pună mâna pe mintea şi inima omului. Concluziile la care ajunge, în urma unor cercetări de zeci de ani, se bazează pe studii laborioase, făcute cu mintea omului de ştiinţă, a fizicianului, care acceptă un adevăr numai pe baza unor dovezi certe, dar cu inima credinciosului. Astfel că ele au o întemeiere mai adâncă decât speculaţiile provenite din simpla lectură a cărţilor, pe care se bazează mare parte din teologia contemporană.

Ordinea mondială pe cale de a se prefigura este, atât în conferinţa lui Victor din 2022 cât şi în realiatea noastră imediată, „încununraea aspiraţiilor dintotdeauna ale tiranilor”, prin puterea pe care vor s-o aibă asupra trupurilor cât şi prin controlul asupra sufletelor. Acestei ordini, întruchipare a planurilor satanice, i se opune creştinismul. „Biserica va dăinui atâta timp cât vor mai fi ierarhi iubiţi de popor. Nu este duşman mai mare pentru stăpânitorii acestei lumi decât ierarhii iubiţi de popor” (pag. 237).

Chiar dacă moare în condiţii dubioase, asasinat după întâlnirea cu comisarul european pentru culte, Victor Rotaru nu este un învins. El îşi spune mesajul, îl face cunoscut lumii, depune mărturia proprie. El însuşi un fiu rispitor, are parte de întoarcerea fiului, în dubla ipostază de întoarcere la tatăl pământesc, dar şi la Tatăl Ceresc, prin redescoperirea credinţei. Fiul este cel ce va duce mai departe eforturile tatălui arătând, încă o dată, că mărturistorii lui Hristos vor exista până la sfârşitul veacurilor.

Zbuciumul omului dureză atâta timp cât încă mai speră ceva de la semenii lui. Astfel, Maica Iustina a putut să se liniştească doar atunci când a înţeles că nu va primi niciun ajutor de la oficialii bisericii, când a înşeles şi a acceptat muţenia lor, asurzitoare şi răzbătând printre glasurile frumoase ale diaconilor care psalmodiau slujbele din catedrala patriarhală. Atunci, despovărată de griji dar şi de speranţe lumeşti, s-a putut da cu totul lui Hristos, dobândind, între zidurile închisorii, pacea.

Toate lucrurile lumii, chiar crimele cele mai cumplite, se produc cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Nu ştim cât stă în puterea noastră să ne opunem lor, să luptăm cu multiplele întrupări ale răului, să schimbăm sensul istoriei. N-avem însă dreptul să asistăm la desfăşurarea atrocităţilor pasiv. Nu ştim, oricare dintre noi, care este valoarea mărturiei personale în iconomia mântuirii lumii. Dar Dumnezeu ştie. Trebuie ca, eliberaţi de sub tutela demonului muţeniei, să ne depunem şi noi, fiecare în parte, mărturia proprie, de care vom da seama, la Judecată. Dacă vrem să se împlinească voia Domnului, atunci „să arătăm că şi voia noastră este bună şi în armonie cu voia lui Dumnezeu” (pag. 242)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s